Școala
Absolvă liceul în Brașov și Școala Sanitară din Satu Mare.
Mama ei moare
Lili moare de cancer la vârsta de 40 de ani. Copiii Lolei au văzut mai târziu o poză făcută la înmormântare. Își amintesc că Lola le spunea cu resemnare că și ea va muri la 40 și de ani, de cancer, ca și mama ei.
Lola și-a iubit foarte mult mama, și a suferit foarte mult la moartea ei. Pentru că mama ei își spunea “Lili“, fiecare pisică iubită de Lola primea numele de Lili.
Prima căsătorie
După ce absolvă liceul și Școala Sanitară din Satu Mare, se căsătorește cu un tânăr ungur al cărui nume de familie era Udvari. Există pe undeva pierdută o poză în care amândoi sunt pe o motocicletă.
Lola dorea să aibă copii, dar el nu, din motive șovine: pentru că ea era româncă. Așa că Lola divorțează de el.
A două căsătorie
Lola îl întâlnește pe Nelu Bran, un tânăr de vârsta ei. Se iubesc. Lola își amintea că atunci când el o săruta, era un sărut zgomotos. El spunea deseori “sărut cu sonor!“, dar ea în inima ei credea că el nu știe să sărute.
Copiii
Se naște primul copil, când încă Nelu nu era încă însurat cu ea. Nelu îl numește pe copil tot Nelu, iar Lola îi mai dă un nume, latin de data asta.
Se naște și al doilea copil, numit Mugurel. Lola ar fi vrut și “Ariel“ (adică Leul lui Dumnezeu“, nu detergentul), dar soțul nu e de-acord. Soacra ei, Iuliana, încercase să descurajeze decizia de a avea un al doilea copil. Când Mugurel se naște la spital, Lola spune că soțul ei nu a venit la spital să-i aducă acasă, a trebuit ea să găsească un mijloc de transport.
Lola povestea că primul lucru pe care l-a făcut copilul Nelu la vederea fratelui lui nou-născut Mugurel, a fost să-i tragă o palmă.
Copiii își amintesc că bunicul lor din partea tatălui, Ioan, vizita zilnic familia și îi ajuta. Se trezea în fiecare noapte să stea la rând la coada de la alimentară, ca atunci când se va deschide să apuce să cumpere lapte pentru cei doi frați.
Bunicul lor îi iubea foarte mult, deși câteodată îi tot spunea Lolei că “uite ce au făcut copiii“, sau “iar au făcut copiii cutare“. Lola și-a pierdut un pic firea și i-a spus disperată “bine tată, o să-i bat, e bine așa?“, dar apoi a regretat. Lola se înțelegea foarte bine cu socrul ei, țineau foarte mult unul la altul. Bunicul copiiilor locuia în Micro 15 într-un bloc de nefamiliști, și Lola cu copiii îl vizitau de multe ori acolo.
Familia Bran se mută apoi într-un alt bloc (strada Republicii nr. 31), mai bine pus la punct, în care locuiau cu precădere comuniști pe poziții superioare.
Bunicul Ioan nu locuia împreună cu soția lui, Iuliana, erau separați. Iuliana se mutase în Baia Mare și rupse orice relație cu soțul ei. Bunicul însă o iubea foarte mult. Într-o zi Iuliana venise în vizită la băiatul ei Nelu, singurul din familie rămas în Satu Mare. Copiii cu Lola erau acasă împreună cu bunica Iuliana, când cineva sună la ușă. Lola se uită pe vizor, și vede că este socrul. Ea știa că soacra Iuliana îl evita pe soțul ei cum fugea dracul de tămâie, așa că înainte să deschidă ușa, merge repede la soacră și îi spune că e soțul ei la ușă. Iuliana intră în panică imediat, și fuge să se ascundă pe balcon, apoi se răzgândește repede și fuge în altă cameră.
Lola îi spune că îl va chema pe socru în camera mare (unde era televizorul), ca soacra să poată fugi din casă. Copiii priveau amuzați și nu prea înțelegeau care e problema că bunicul era aici.
Lola deschide ușa, îi urează bun venit socrului, și îi spune:
Hai repede tată că Iulișca e la televizor într-o emisiune!
Socrului nu-i vine să creadă și se repede cu bucurie în camera mare să o vadă pe iubita lui Iuliana la televizor. Soacra aude acest lucru și o zbughește prin sufragerie, apoi prin bucătărie, și iese rapid din apartament. Socrul nu o observă, și se miră cu dezamăgire că de fapt Iuliana nu apare la televizor.
Prima carte pe care Neluțu o primește de la mama lui este Legendele Olimpului, o carte groasă cu coperte tari, aurii, care conținea toate legendele grecești antice. Nu era o carte pentru copii, dar era cartea de povești perfectă.
Mugurel începe să plângă pentru că vrea și el să o citească (deși era la o vârstă la care încă învăța să citească), așa că Lola îi spune lui Neluțu că îi dă o carte și mai și, Insula Comorilor, scrisă de Robert Louis Stevenson. Doar ca să îi poată lua cartea cu legendele Olimpului fără ca el să plângă, și să i-o dea lui Mugurel.
Copiii îi cereau bani mamei lor să cumpere reviste franțuzești de benzi desenate de la chioșcul de lângă CEC, după care o puneau pe mama lor să le traducă din franceză. Lola inventa o traducere câteodată, când era prea ocupată.
Lola îi dă pe copii la lecții particulare de limba engleză, oferite de doamna profesoară Macarie, care dorea astfel ca și fiica ei să învețe limba.
Lolă îi mai trimite pe copii și la ore particulare de matematică. Profesorul Stoian locuia pe strada Ștefan Cel Mare, era un om în vârstă, în jur de peste 70 de ani. Eficient, dar libidinos față de Lola, căreia îi făcea avansuri câteodată, incidente observate de copii. În următorul an școlar, Lola împreună cu copiii vizitează un alt profesor de matematică care îi fusese recomandat, pe strada care azi se numește Iuliu Maniu, pentru a-l ruga să le predea matematică. Peste câteva zile Lola le spune copiilor că profesorul i-a refuzat până la urmă. Ani mai târziu Lola dezvăluie copiilor și motivul refuzului: Lola îi refuzase avansurile.
Când copiii ei erau singuri acasă, Lola îi învățase să nu deschidă ușa pentru nimeni și nimic. Chiar și când îi auzeau vocea de cealaltă parte a ușii, copiii trebuiau să deschidă ușa doar dacă auzeau următoarea parolă:
Trei iezi, cucuieți, ușa mamei descuieți…
Asistentă medicală
Lucrează la spitalul din oraș, în sala de operație. Soțul ei însă o scoate de-acolo (aparent din motive de gelozie) și îi găsește un post la IJTL, adică regia de transport urban a orașului, cu sediul pe blvd. Cloșca.
Copiii o vizitau zilnic la IJTL după ce terminau școala. Lola era prietenă cu o colegă de muncă, Magdi, telefonista, a cărui birou era lângă dispensarul medical unde lucra Lola. Copiii o vizitau deci și pe Magdi, și își făceau temele câteodată ajutați de ea. Unul dintre copii își amintește și azi că Magdi obișnuia să scrie cuvintele cu â, nu cu î cum hotărâse academia comunistă a RSR.